• Despre demisia papală de-a lungul istoriei

    11.02.2013, Roma (Catholica) - Nici un Papă nu a mai demisionat de aproape 600 de ani. Anunţul surpriză al Papei Benedict al XVI-lea nu este însă fără precedent. Peste 260 de bărbaţi au fost Papi, după martiriul Sfântului Petru la Roma, şi cel puţin patru dintre ei au demisionat. Radio Vatican a stat de vorbă cu dr. Donald Prudlo, specialist în istorie medievală, profesor asociat de istorie la Universitatea de Stat Jacksonville din Alabama, SUA, despre istoria demisiilor papale.

    - Sunt secole de când un Papă nu a mai demisionat din Scaunul lui Petru. Ne puteţi spune ceva despre ultimul Papă care s-a retras?

    - Ultimul Papă care s-a retras a trăit acum aproape şase sute de ani. A fost Papa Grigore al XII-lea, cel care, în secolul al XV-lea, într-un gest de sacrificiu, a oferit demisia sa pentru ca astfel Conciliul de la Konstanz să îşi asume puterile lui şi să numească un nou Papă, pentru ca să se pună capăt Schismei Occidentale.

    - La un moment dat se punea întrebarea dacă un Papă poate să demisioneze. Când şi cum a stabilit Biserica opţiunea demisiei?

    - La sfârşitul secolului al XIII-lea, un călugăr eremit cu viaţă sfântă, numit Petru, a fost ales ca Papa Celestin al V-lea, pentru a debloca un Conclav care a durat aproape trei ani. El a fost ales datorită sfinţeniei sale personale, fiind un fel de candidat unic. Odată ajuns aici, el fiind un călugăr, neobişnuit cu viaţa Curiei Romane, s-a trezit că nu este potrivit pentru această sarcină, aşa că i-a adunat pe Cardinali într-un Consistoriu, aşa cum s-a întâmplat astăzi, acum câteva ore, şi i-a anunţat pe aceştia de intenţia sa de a demisiona.

    Deoarece Papa este autoritatea supremă în Biserică, Celestin a declarat că Papa poate demisiona în mod liber, că este permis aşa ceva, şi, fiind autoritatea supremă, demisia sa nu trebuie să fie acceptată de vreun for anume. Trebuie doar să fie manifestată liber, aşa după cum spune astăzi canonul 332 al Codului de Drept Canonic. Atâta timp cât este manifestată liber şi cum se cuvine, ea nu trebuie să fie acceptată de nimeni. Papa este autoritatea supremă. Din acest motiv, succesorul său, Papa Bonifaciu al VIII-lea, în redactarea codului canonic, a cerut inserarea în Liber Sextus a acestei constituţii a Papei Celestin al V-lea, devenind astfel normativă în dreptul canonic catolic.

    - Papa Celestin al V-lea a fost mai apoi canonizat. Ne puteţi spune şi alte detalii despre acest Papă?

    - Papa Celestin al V-lea a fost recunoscut de toţi ca un om foarte sfânt. Era într-un fel omul potrivit pentru timpul greşit. Şi de aceea, datorită sfinţeniei personale, datorită vieţii sale virtuoase, a fost mai apoi ridicat la cinstea altarelor. Iar aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: ce se întâmplă cu un Papă după ce demisionează? Nu exista precedent pentru aceasta. Papa Bonifaciu al VIII-lea i-a dat fostului Papă Celestin al V-lea un fel de chilie eremită, unde putea să îl supravegheze. Unii au numit aceasta o trimitere în închisoare; a fost de fapt mai mult un mod de a-l urmări. Iar Celestin a fost foarte mulţumit; a acceptat cu umilinţă noua situaţie, fiind o viaţă mai apropiată de cea eremită pe care o îndrăgea atât de mult. Papa Grigore al XII-lea, pe de altă parte, a primit un titlu onorific şi şi-a trăit viaţa nu ca Papă, ci ca un Episcop foarte respectat, ca persoana ce a ajutat la vindecarea Schismei Occidentale.

    - Deşi este posibil ca un Papă să se retragă, acest lucru s-a întâmplat foarte rar. Ne puteţi vorbi despre vreun alt Papă care s-a retras?

    - Ei bine, Papa Celestin al V-lea şi consilierii lui erau conştienţi că acesta este un proces neobişnuit. Astfel că au mers înapoi în istorie, au căutat în Liber Pontificalis (sau Cartea Papilor) şi au ajuns până la Sfântul Papă Pontian, în anul 235, unul dintre primii Episcopi ai Romei. Acesta a fost arestat şi trimis la minele de sare, şi pentru ca să poată fi ales un succesor în Roma, a demisionat din funcţia sa. Astfel, încă din anul 235 avem dovada posibilităţii ca Papii să demisioneze pentru binele Bisericii. În cazul altor câţiva, au existat unii care au încercat să îi forţeze să se retragă. Bizantinii au încercat să îl forţeze pe Papa Silverius să demisioneze, dar el a refuzat să o facă. Şi aceasta demonstrează însă că există posibilitatea retragerii. Mai apoi, într-o perioadă dificilă din istoria Bisericii, Papa Benedict al IX-lea, în anii 1040, a demisionat şi a încercat să recâştige papalitatea de mai multe ori. Potrivit relatărilor, el a murit în penitenţă la mănăstirea Grottaferrata, de lângă Roma.

    - În fine, ne puteţi vorbi puţin despre semnificaţia acestei decizii, şi poate să ne oferiţi o perspectivă istorică asupra pontificatului Papei Benedict al XVI-lea?

    - Este important faptul că Biserica Catolică are puternice rădăcini istorice, astfel că avem spre ce să privim în faţa unui astfel de eveniment. Pe cât de neobişnuit este, putem să privim înapoi la exemplele despre care tocmai am vorbit şi să ştim că legile care guvernează aceste lucruri au fost stabilite de mult timp în dreptul canonic catolic. Astfel, de exemplu, regulile privind conclavul care va trebui să urmeze au fost aplicate şi ajustate timp de aproape un mileniu. Iar Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Constituţia sa Apostolică Universi Dominici Gregis, a reafirmat aceste lucruri care au fost gândite şi discutate pentru un timp foarte îndelungat. Aşadar, în timp ce are loc ceea ce este pentru noi un eveniment foarte, foarte şocant, şi ceva care ne face cu siguranţă să fim preocupaţi pentru Papa Benedict al XVI-lea însuşi, ştim că Biserica are resursele şi elementele din istoria ei pentru a putea să facă faţă acestor situaţii provocatoare.

    înapoi la ştiri

 

www.catholica.ro